Relația de cuplu:
-Așteptări vs. realitate-
Încă din copilărie, poveștile ne prezintă ideea prințului pe cal alb care salvează prințesa din diverse împrejurări (turnuri înalte, balauri etc) sau a prințesei care este supusă mai multor probe pentru a fi acceptată de prințul mult visat și pentru a-i câștiga iubirea sau pentru a-l ajuta să își recapete înfățișarea, atunci când acesta este transformat în fel și fel de vietăți ca urmare a unui “blestem”.
Mass-media ne confirmă ulterior același lucru, prin filmele și serialele difuzate și anume exact această idee de sacrificiu, că iubirea înseamnă sacrificiu, că bărbații se maturizează mai greu și femeile trebuie să aibă răbdare, îngrijindu-i precum o mamă.
În anumite reviste, prin articolele de tipul “Cum să îl faci să…”, se vehiculează ideea de a-l schimba pe celălalalt, de a-l îmbunătăți , inducând ideea că el nu este suficient așa cum este și că menirea femeilor este să “lucreze” constant la îmbunătățirea partenerului, doar astfel demonstrându-și iubirea.
Deși poate suna a clișeu, pentru a putea iubi autentic pe altul, este necesar ca mai întâi persoana să se poată iubi pe sine. Este necesar ca mai întâi să își poată oferi respect, încredere, acceptare, preocupare față de propriile nevoi și dorințe, încurajare. Altfel, îl va privi pe celălalt printr-un filtru negativ, prin prisma a ceea ce îi lipsește sau îl va pune în poziția de salvator, însărcinându-l cu rolul de a-i umple golurile pe care nu și le-a putut umple singură. Va proiecta asupra partenerului proporiile insecurități.
Totodată, dacă nu are încredere în sine, nu va avea nici în partener. Dacă nu se respectă mai întâi pe sine, nu îl va respecta nici pe celălalt. Dacă nu se va accepta așa cum este, ceea ce nu acceptă la sine, nu va accepta nici la celălalt. Dacă va pretinde de la celălalt să îi fie salvator, va fi automat pe o poziție inferioară, de victimă, producându-se astfel un dezechilibru în relație.
„Iubirea nu există pur și simplu, așa, ca o stâncă, ci trebuie modelată ca pâinea, refăcută neîncetat, reînnoită”(1). De ce este important de reținut această idee? Întrucât, de cele mai multe ori, cei angajați într-o relație romantică, fie că sunt căsătoriți sau nu, se așteaptă ca lucrurile să meargă de la sine, bazându-se pe existența acelui sentiment de iubire de la începutul relației.
Însă, acel sentiment se diminuează în timp, acel „foc al pasiunii” este necesar să fie întreținut, iar fiecare partener să depună eforturi conștiente în păstrarea lui.
„Modul în care soții își răspund la dezvăluirile și cererile zilnice de sprijin poate avea consecințe mult mai importante decât modul în care își negociază diferențele de opinie”(2), întrucât toate aceste răspunsuri la cererile zilnice de sprijin se contorizează undeva și pot consolida, sau dimpotrivă, pot eroda relația în timp.
De multe ori, în terapia de cuplu, se întâmplă ca terapeutului să îi fie „pasată” întreaga responsabilitate pentru repararea relației, partenerii având așteptări nerealiste și sperând ca terapeutul să aibă o baghetă magică cu care să le îmbunătățească relația, fără să fie necesare eforturi din partea lor.
Este important ca ambii parteneri să depună eforturi egale în consolidarea și menținerea unei relații funcționale.
Un aspect important al menținerii fericirii în relație este libertatea acordată de către fiecare partener. Dacă partenerii nu își acordă libertate și fac absolut totul împreună, asta înseamnă că ei sunt într-un fel de fuziune, în ceea ce se numește co-dependență, își restrâng reciproc drepturile, împiedicându-și astfel dezvoltarea ca indivizi unici.
Cercetările anterioare au evidențiat existența unor legături între atașamentul de tip nesigur, simptomele depresive și diferențierea sinelui în relație (2).
Diferențierea sinelui se referă la capacitatea unui individ de a-și gestiona propriile emoții și gânduri, fără a le confunda cu ale partenerului, cum se poate întâmplă la începutul relațiilor, atunci când partenerii intră într-o fază de fuziune unul cu celălalt.
Dacă o persoană nu ajunge la un nivel la care să capete un simț al identității proprii, al eu-lui propriu, atunci tinde să „idolatrizeze” persoana iubită. Rămânând întrăinată de propriile sale resurse, le proiectează în persoana iubită, care este adorată ca un „summum bonum” purtător al întregii lumi, al întregii lumini, al întregii străluciri. Astfel putem spune că „se pierde în persoana iubită, în loc să se găsească pe sine” (3).
Bibliografie
(1) Johnson M.S. (2020)- Teoria atașamentului în practică. Terapia centrată pe emoții (EFT), aplicată la indivizi, cupluri și familii. Editura TREI, București, p. 215
(2) Henschel, S., Nandrino, J. L., & Doba, K. (2020). Emotion regulation and empathic abilities in young adults: The role of attachment styles. Personality and Individual Differences, 156, 109763.
(3) Fromm, E. (2019). Arta de iubi. ediția a 3-a, Editura Trei, p.90.
